Să pleci de la un poem bun pentru a
încerca să extragi din el ceea ce ți se pare mai incitant ca sens și să găsești
prin ce procedee tehnice sau stilistice a fost realizat este extrem de
ofertant. Trebuie mai întîi să guști acel ceva care îi confirmă poemului
originalitatea și să simți care-i resortul stilistic care-i dă plenitudinea și
farmecul aparte.
În cazul poemului propus luna aceasta,
Cu
bietul cariu –
din
aceeaşi lingură
de
lemn cu nesaţ
(Șerban Codrin)
prima
sa parte, cu bietul cariu, denunță afilierea autorului la o soartă
comună cu aceea a cariului – nevoința de a se hrăni dintr-o lingură de lemn, una și aceeași. Lingura
de lemn parcă n-ar fi însă de ajuns pentru a marca privațiunea, ea este și
singurul tacîm aflat la dispoziția ambilor meseni. Starea umilă a celor doi
este însă recuperată în finalul ultimului vers de pofta de viață care irumpe
din cuvintele cu nesaț. Tehnic,
există în primul rînd o elipsă, înfruptarea nu este pomenită, ci este sugerată
doar prin cuvîntul lingură. Asocierea
la aceeași acțiune a celor doi protagoniști este marcată de două prepoziții cu și din. Din este folosit
însă valorificîndu-i ambiguitatea, el solidarizează pe cei doi, dar îi și
diferențiază – unul mănîncă din căușul lingurii, altul din materia ei. O a doua
elipsă este aceea a persoanei (autorul, prin extensie omul), care nu este
pomenit nici printr-un substantiv, nici printr-un pronume, fiind doar
prezumtivul asociat al cariului, la care se face aluzie prin prepoziția cu. Structura relațională a poemului
este acordată de resorturile a două prepoziții, cu și din, și o locuțiune
adverbială cu nesaț. Ele sînt cele
care dovedesc măiestria tehnică a autorului.
Să vedem ce li s-a părut
participanților demn de imitat.
icoană
pe lemn -
Iisus
și-un cariu împart
cupa
cu venin
Cezar-Florin Ciobîcă păstrează motivul
lemnului din care se pot înfrupta și
cariul, și omul, dar complică lucrurile printr-un dublet imaginar – icoana. Nu
lemnul pur și simplu este ceea ce consumă cei doi ci veninul din cupa pe care
le-o oferă înscenarea din icoană. Deși lucrurile sînt interpretate (Isus nu-i
Socrate și nu cred că-n icoană există realmente vreo cupă cu venin), mi se pare
destul de verosimil și totodată legitim ca într-o icoană a răstignirii să
vorbești metaforic de un supliciu comun reprezentat drept cupă cu venin. Dovadă că lucrurile au glisat fără ca neadevărul să
supere pe cei care au votat poemul drept cel mai bun.
din
scoarţă-n scoarţă
cărţile
de căpătâi
eu şi
molia
Vasile
Conioși-Mesteșanu a păstrat doar ideea asocierii – eu și molia - la un nărav comun și la asimilarea prin îngurgitare a
acelorași nutrienți – cărțile. Dacă autorul le parcurge și le asimilează
substanța în ființa sa la figurat, ca spiritualitate, molia (dacă așa o fi
realmente, adică nu agreează doar textilele ci și foile pline de texte) le
macină substanța, nutrindu-se cu materialitatea lor. Nesațul este înlocuit aici cu o anume insistență și hărnicie
pasională, de proveniență livrescă în expresia ei – din scoarță în scoarță -, formulă care tinde să epuizeze fără rest consumabilele.
Cu
nişte păpuşi -
din
acelaşi tras de sfori
îmi
mănânc pâinea
Mihai Mateiciuc alege, pentru a-l
devoala, doar destinul comun al păpușilor și al oamenilor – marionete
manipulate de sfori trase de alții. Sforile reale ale păpușilor sînt în cazul
oamenilor nevoile, chingi imaginare la fel de eficace pentru manevrare.
cu bietul paing -
în aceeași celulă
prinși între gratii
Maria Doina Leonte
folosește eliptic, menționînd doar gratiile celulei, o metaforă a
prizonieratului. Captivitatea celui întemnițat este însă diferită de a
paingului. Gratiile sînt asumate de păianjen ca un cadru firesc pentru a-și
țese pînza în deplină libertate. Sigur că un condamnat, sensibilizat de soarta
ciudată a păianjenului, pe care îl crede tovarăș de suferință cu el, îl poate
căina. Un altul însă, îi poate lua pilda de a fi el însuși în condiții precare.
Așa cum spune Andrei Pleșu în Minima moralia: “În Henric al V-lea,
Shakespeare îl face pe regele Angliei să spună înaintea unei aprige lupte soldaţilor săi: ...iată ce înseamnă pentru mine un rege:
un om care nu doreşte să fie altundeva decît acolo unde este.
Aceasta este, într-adevăr, condiţia regală a spiritului: să aleagă liber situaţia pentru care a fost
ales, să facă din destinul propriu materia primă, singura posibilă şi
singura reală a tuturor eforturilor sale.”
spre
întuneric –
muşc cu
nesaţ lumina
viermelui
din măr
Doina Bogdan Wurm încearcă să păstreze
o anume solidaritate între om și vierme, ambii consumatori ai vieții
metaforizată (cred, prea accentuat) drept lumină.
Viermele mușcă mărul, omul mărul cu carne cu tot. Nesațul pare vinovat din
moment ce ambii se-ndreaptă prin fapta lor nesățioasă spre întuneric. Poate că interpretarea mea e prea apăsată, dar nu
găsesc alta mai lunecoasă.
la micul dejun -
eu și-o ciocănitoare
în același nuc
Dan Norea se închipuie copil și asociat
al ciocănitorii. Același loc însă, nucul,
nu reușește să trezească și alte sugestii pentru a lansa isprava micuțului
într-o aventură alegorică.
golit de
cariu -
ultimul
ram arzând în
vatra de
pâine
Daniela Lăcrămioara Capotă a păstrat
un pic din recuzita poemului inițial – cariul
și carierea lemnului. A pierdut însă partenerul cariului și posibila lor
asociere și contrapunere.
cu bietul cosaş
mâncând pe fugă din blid –
vine furtuna
Valer G. Pop a înscenat doar o masă
frugală, grăbită de iminența furtunii.
Cine este partenerul cosașului este greu de ghicit, dar nu este nicicum vreo
ființă aparținînd altei specii. Iar adjectivul biet nu mai are rezonanța acelei umilități profunde a trudei
cariului.
cu bietul căţel –
din aceeaşi strachină
de lemn cu nesaţ
Virginia Popescu substituie cariului cățelul și lingurii strachina. Aceeași scădere de nivel alegoric. În plus, faptul că
partenerul cățelului nu este pomenit
nu poate fi o aluzie la om, poate că e vreo pisică.
crama din vie -
din acelaşi
ulcior de
pământ cu sete
Ildiko Juverdeanu transferă
localizarea la cramă și preferă
lingurii ulciorul. Nesațul devine și
el sete. Asemănările au devenit
superficiale și sensul s-a pierdut.
"un
fluture pe lampă"
mama își
dă
ultima
suflare
Letiția Iubu pierde orice asemănare cu
poemul inițial. Asocierea celor două decese, legitimă altfel nu răspunde temei.
Aluzia livrescă la titlul unei piese de teatru nu știu dacă lucrează în poem.
sub plopi
dezfrunziţi
cu
medalii galbene
soldat de
gardă
Gabriela Marcian nu cred că a
încercat să plece de la poemul propus și
ne propune doar un pastel de sezon.
Cu
maidanezul -
trăgând
de-același os
rămas
de-aseară
Petru Ioan Gârda păstrează doar
prepoziția cu pentru a sugera o
asociere. Este greu însă să vezi scena aievea, la propriu. Nici omul nu se
poate încăiera realmente c-un maidanez disputînd același os, nici dentiția lui
nu-i permite să intre-ntr-o competiție legitimă cu rasa canină. Poemul pare
doar o caricatură, exagerînd dincolo de discreția aluzivului.
Ajutând un melc –
cu aceeaşi căruţă
înspre răsărit
Lucreția Horvath schimbă sensul
relației, ajutînd un melc pune
accentul pe încetineala melcului care e suit în căruță. Oare e el ajutat, îi
priește drumul acela lung spre răsărit? Și dacă nu, ce ne-ar putea sugera
această urcare-n căruță? Se pare că poemul nu oferă destule apropouri pentru a merge mai departe.
întruna cariul -
împărţim de nevoie
lingura din lemn
Ana Urma se păstrează în linia celor
sugerate de poemul de la care s-a plecat. Nesațul este modulat în insistență
prin adverbul întruna și asocierea
este declarată de verbul împărțim,
totul este însă rezumat la nevoința însoțirii. Poemul pare mai curînd un
comentariu al poemului inițial.
