exigenţe

Nu reguli ci exigenţe

        Ni se propun destul de des, atunci cînd vrem să învăţăm sau să ne perfecţionăm în scrierea haiku-ului, felurite culegeri de reguli pentru compunerea unui haiku. Exprimarea este suficientă şi improprie. În primul rînd pentru că a scrie haiku este un lucru care porneşte dintr-o anumită afinitate cu acest gen de poezie (şi cu mentalitatea pe care ea o relevă şi o cultivă) şi nu din simpla dorinţă de a învăţa, să zicem, să extragi rădăcina pătrată a unui număr. În cazul extragerii rădăcinii pătrate şi a atîtor altor abilităţi practice, regulile riguroase, înşiruite sub forma unui algoritm, sînt suficiente şi rezultatul este asigurat prin respectarea şi punerea lor în fapt. Dar, în afară de emoţia reuşitei de început, asemenea aplicaţii repetate devin curînd rutină şi o sursă permanentă de plictiseală şi oboseală sterilă.

        În al doilea rînd pentru că regulile în sine, în ce priveşte priceperea de a scrie haiku, nu trebuie să fie seci şi formale. Respectarea sau aplicarea lor trebuie să provină dintr-o adeziune internă la valoarea lor (care trebuie să fie nu doar cunoscută, ci şi resimţită), ceea ce le preschimbă în exigenţe ale celui care  le înţelege sensul şi efectul artistic. Respectul este aici consideraţie, preţuire a rostului lor dovedit în fapt şi nu supunere servilă şi obtuză la regulă. O regulă îşi capătă sensul treptat, pe măsură ce, citind poeme în care ea lucrează, dobîndeşte susţinere din constatarea şi savurarea efectului ei estetic concret. Numai aşa regula devine vie şi necesitatea aplicării ei devine exigenţă a autorului. Iar pretenţia respectării devine consimţire şi recunoaştere a valorii ei.

        Poate că mai important este însă ca de la început cel ce vrea să scrie haiku să fie interesat să-i prindă gustul decît să înveţe şi să aplice reguli sterpe şi anoste pentru a-l compune. Nu cred că se poate scrie haiku dacă nu ai citit destule poeme şi nu ai reţinut măcar cîteva haiku-uri cu care te-ai delectat realmente. La fel cum nu se poate scrie nici dacă nu ai anumite atitudini de viaţă manifestate de tine în circumstanţe cît mai variate pe care să le recunoşti şi să le preţuieşti şi în haiku-urile bune pe care le citeşti.

        Dacă de felul tău eşti un logoreic şi sporovăieşti fără oprire şi în societatea oamenilor, şi în poezia pe care o agreezi, evită haiku-ul. Dacă eşti un extravertit zgomotos şi exhibiţionist s-ar putea să nu guşti austeritatea haiku-ului. Dacă înţelegi şi practici poezia ca o defulare declarativă şi histrionică nu vei avea acces la modul discret şi reţinut în care e strunit haiku-ul. Fiind prea exuberant şi expansiv vei rata cu siguranţă stările de contemplare, meditaţie, reverie la care te provoacă un haiku. Dacă te manifeşti pasional, pătimaş şi partizan, eşti departe de a putea preţui empatia şi simpatia faţă de lucrurile şi fiinţele mărunte. Impulsivitatea şi patima te vor ţine mereu departe de rezerva, cumpătarea, sobrietatea haiku-ului.

        Nu încerca deci să scrii haiku pînă nu te simţi în armonie cu atitudinile, stările, dispoziţiile sufleteşti şi spirituale pe care el le promovează şi le cultivă. Foloseşte doar regulile cărora le înţelegi rostul şi care îţi impun prin felul în care lucrează în poemele pe care le cunoşti. Încearcă să le simţi forţa şi subtilitatea în modelele şi şabloanele de limbaj din poemele în care le-ai întîlnit. Îmbogăţeşte regulile aride cu experienţa ta de cititor şi autor, fă-le să fie organice şi pline de substanţă.

 

       Un autor de poezie care scria şi haiku mi-a mărturisit că a încetat să scrie haiku pentru că asta îl împiedica să mai scrie genul de poezie (în manieră occidentală) la care ţinea mai mult. Cioran mărturisea că, în zilele în care se întîlneşte cu români şi vorbeşte româneşte, nu mai poate scrie (scria în franceză). Putem conchide că haiku-ul se scrie cu o altă atitudine, cu o altă dispoziţie spirituală şi existenţială (simbolic, pornind de la mărturisirea lui Cioran: în altă limbă), diferite de cele ale autorului de poezie occidentală. Şi că nu toată lumea poate să se schimbe în aşa fel încît să dobîndească atitudinea favorabilă haiku-ului şi să funcţioneze cu ea. Sau nu are capacitatea schizoidă de a putea fi cînd aşa, cînd altminterea.

        Cel care vrea să scrie haiku trebuie să fie conştient că, dacă întîmplător nu a dobîndit anterior acea predispoziţie existenţial-spirituală favorabilă haiku-ului, va trebui să accepte o perioadă mai lungă în care dispoziţia sa fundamentală să poată asimila, preţui şi trăi acele valori proprii acesteia. Proiectul lui trebuie să fie de perspectivă şi să nu se cocîrjeze miop şi obsedat peste mîzgălelile de început crezînd că există leacuri care să le remedieze defectele. De obicei, ele sînt rebuturi şi oricîte proptele li s-ar pune rămîn iremediabil rebuturi pentru că n-au viziune. Respectarea formală a regulilor nu duce la obţinerea unui haiku, nu-l infuzează automat cu intenţiile proprii haiku-ului şi cu acel spaţiu interior plin de sugestii, aluzii, simboluri. Iar cititorul versat este îndreptăţit să-şi spună: Ei şi?!

      Cu o perspectivă mai relaxată asupra evoluţiei scrisului său, autorul novice va compara permanent ceea ce scrie cu ceea ce citeşte (citind mult şi variat: şi poeme, şi comentarii). Produsele lui cu poemele valoroase, recunoscute ca atare. Şi, încet, încet, va prinde gustul acestui  poem aparte care este haiku-ul.