Cred că intenția poemului care trebuia
imitat într-un mod cît mai fidel,
dulceaţă de fragi –
prea puţin din mireasma
pădurii în zori
Șerban Codrin
este,
tehnic vorbind, aceea de a dezavua produsele artificiale ale omului care țin să
se substituie ilegitim celor naturale. Poate chiar de a le face de rușine în
raport cu simplitatea spontană a firii. Resortul său polemic este concentrat în
aprecierea, oarecum discretă: prea puțin
din, sugerînd de fapt pierderea esențialului fragil și fraged al unor
ființe atît de efemere precum fragii.
Expansiunea într-un spațiu alegoric este însă asigurată de glisarea
amplificatoare a măruntelor făpturi către pădure
și zori. Fragii devin astfel
simboluri ale unui habitat mai larg și al unui răstimp de debut cu multiple
valențe.
Pornind de la această ipoteză, poemul
care mi s-a părut cel mai fidel și ca intenție, și ca realizare este:
lapte în
carton -
nimic din izul
doniţei
zvântate pe gard
Doina Bogdan Wurm
Nu știu dacă donița de pe gard are un
iz atît de seducător, pot crede însă că e bine spălată și rămășițele laptelui
nu se acresc pe pereții ei. Este însă foarte bine prezentă atitudinea polemică
față de artificalitatea înnoirilor comerciale. La urma urmei, nu cartonul ar fi
de vină (el este un ambalaj avantajos, și ușor, și ecologic) ci sărăcirea și toate
ingredientele adăugate la prelucrarea laptelui originar, pe care cartonul doar
le simbolizează. Alegoric vorbind, donița zvîntată pe gard reprezintă, prin
metonimie, duhul gospodăriei arhaice.
Îi urmează un poem care schimbă puțin
și sintagma-resort, și adresa ei:
dulceaţă
de nuci –
prea
puţin pentru-o viaţă
plină
de amar
Virginia
Popescu
Ideea
fragilor și a frăgezimii este abandonată pentru consonanța dintre nuci și amarul vieții. Gîndul te duce la gospodina model și la
performanțele ei culinare care, în ciuda hărniciei și a devotamentului, nu
compensează viața necăjită pe care a dus-o.
Poemul de mai jos schimbă un pic
macazul:
pâine
proaspătă -
prea puțin din
căldura
lanului de
grâu
Pîinii
proaspete
nu prea ai ce să-i reproșezi. Nu pentru acest minunat final a trudit țăranul?
S-a pierdut esența, excelența lanului de grîu? Care să fie ea? Nu știu dacă
acel esențial era căldura (înțeleasă
chiar și emoțional, ca arșiță)? Dar pîinea proaspătă, scoasă acum din cuptor,
nu are căldura ei indiscutabilă? Dacă
autoarea a avut intuiția a ceva iremediabil pierdut, trebuia să caute altceva
pentru a spune mai convingător ce este propriu lanului de grîu nesecerat. Eu aș
fi mers pe unduirea, legănarea, mlădierea spicelor de grîu sub vînt. Sau pe
sunetul uscat și totodată plin al spicelor încinse de soare. O arșiță surprinsă
prin manifestarea expresă a spicelor coapte.
Vin la rînd două poeme asemănătoare ca
soluție:
miere de
salcâm –
prea puțin din
farmecul
serilor de mai
Maria Doina Leonte
miere din
faguri -
prea puţin din
aroma
câmpului cu
flori
Lucreția Horvath
Ele
căinează faptul că mierea, cu toată
dulceața și naturalețea ei, nu păstrează decît într-o măsură insignifiantă
farmecul lunii mai, luna cînd înnebunesc salcîmii, sau mireasma cîmpului care
mixează aroma a mii și mii de flori. Opusul pierderii iremediabile nu mai este
un artefact calp al omului ci chiar mișcarea firească a anotimpurilor.
Regretele sînt parcă mai obiective, n-ai cui să mai găsești vină.
