stele tulburate

stele tulburate -

dans de efemeride

deasupra bălţii

Vasile Conioși-Mesteșanu

Structura poemului pare mai simplă. Uzează de un contrast puternic între stele - fixe și veșnice (cel puțin în ideea precarității duratelor pămîntene) - și efemeride – zburătoare neobosite, trăind doar o zi. Tehnic, apelează la ponciful oglindirii în apa bălții. Dansînd, efemeridele își execută ritualul, dar încrețesc și fața apei. Rezultatul este perturbarea funcției de oglindire a apei și, consecutiv, imaginea mai puțin clară și oscilantă a stelelor.

Oricine, chiar și cei care nu înțeleg prea bine haiku-ul, va simți în sintagma stele tulburate apropoul la soarta întristătoare a efemeridelor. Cît de imperturbabile ar fi stelele, balta în tremur le-a dat de gol tulburarea.

Trebuie să remarc și modul nepretențios, neafectat, neîncărcat, sobru în care sînt notate imaginile. Nimic nu pune vreun accent insinuant asupra celor evocate. Aluziile nu sînt pornite din intenția subiectivă a autorului. Apropourile se nasc doar din aura obiectivă a elementelor poemului. Din efectele de intersectare și interferență a cîmpurilor lor semantice.

Tulburarea nu este din capul locului emoție (îngrijorare, frământare). Ea este mai întîi învolburare a apei, pierdere a limpezimii și a transparenței oglinzii cauzată de agitația efemeridelor. Tulburătoare ale apei/oglinzii sînt chiar gîzele, cele de a căror soartă efemeră, tulbure și turbulentă se vor contamina, cuprinse de neliniște, și cele oglindite în ea.

Poeme primite

noapte fara vant – tulburand Carul Mare firul unditei

fior de stele - efemeride-n valsul spre agonie

luna în ceaţǎ – câţiva licurici stingând lumina pe lac

primire la cer - roiuri de stele se-ntorc pe hornul casei

luna tremurând – buchetul de mireasă aruncat spre râu

soarele țanțoș - rânduri rânduri se pleacă spicele de grâu

lună nouă – în jurul felinarului zburând fluturii

fâlfâit de-aripi - sub apa tremurândă zidul cetății

cerul tulburat - dansul efemeridei fără pereche

fulger în noapte - Carul Mare se pierde în adâncuri

stele tremurând – deasupra bălţii zboară libelulele

stele decăzute - sarabandă în noaptea licuricilor

cercuri-ndoite- stropi de ploaie dansând step pe luciul apei

stele-nfiorate - lângă ţărm balene într-o baie de sânge

umbre de sepii într-un nor de cerneală – cerul tulburat

stele tulburate - zbaterea somnului cea de pe urmă

soare cu riduri - nici un orăcăit pe mâlul lacului

O să încep cu poemul

cerul tulburat - / dansul efemeridei / fără pereche

unde se fac doar niște substituții minore, stelele sînt înlocuite cu cerul, efemerida e una singură și nu cohortele care roiesc deasupra apei, iar în locul bălții se face o apreciere superlativă a unicității dansului. Totul devine plat și declarativ. În plus, fără baltă, e mai greu să înțelegi că e vorba de oglindire. Poemul își pierde complexitatea.

         Preferatul meu este:

luna tremurând – / buchetul de mireasă / aruncat spre râu

pentru că tremurînd, ca și la stelele tulburate, păstrează cele două sensuri dar acum inversîndu-le: cel emoțional în prim plan și cel al unduirii apei în plan secund (și aproape virtual). Curajos, pornind de la aruncarea buchetului, luna este considerată una din cele care l-ar putea prinde. Ea tremură în avans pentru că buchetul a fost aruncat spre rîu. La urma urmei s-ar putea să cadă peste oglindirea ei sau să nici nu cadă în rîu. Totul este transfigurat, buchetul miresei devine un motiv de poveste și își subordonează astrele. Asta mi-aduce aminte o strofă din Legenda noastră a lui Blaga: În ceasul acela înalt, de-alchimie cerească, / silirăm luna şi alte vreo câteva astre / în jurul inimilor noastre / să se-nvârtească.

         Oglindirea în apă și tulburarea oglinzii există și în următorul poem:

noapte fără vânt – / tulburând Carul Mare / firul undiței

În context, primul vers pare să excludă factorul tulburător, deși, imediat după cratimă, tulburarea revine, dar motivul ei nu mai angajează emoțional Carul Mare. Undițarul face doar ca oglindirea să fie perturbată. Fără pretenții adînci, poemul are complexitate tehnică.

         În poemul următor, jocul oglindirii este facultativ, vibrația ca și emoția legată de ea nu mai există. Elementele cosmice nu se mai contaminează de simțirea umană.

fulger în noapte - / Carul Mare se pierde / în adâncuri

Nu mai avem joc de cuvinte, dar avem o înregistrare fidelă a unui eveniment care anulează capacitatea de oglindire a suprafeței apei și face ca ea să devină transparentă pînă în străfunduri. Realmente, Carul Mare, care trena la suprafață, piere în abis. Dar adîncul poate fi (fără a mai avea nevoie de oglindirea apei) chiar acela al cerului în care lumina orbitoare a fulgerului stinge pe moment orice altă strălucire.

         Păstrînd și ideea și expresia stelelor tulburate de moartea unei ființe pămîntene, cel în cauză pare să fie un pește prins în undiță sau în plasă, deși zbaterea poate fi și aceea a unui om decedat în somn.

stele tulburate - / zbaterea somnului / cea de pe urmă

 

         Pe o treaptă mai jos, emoția este deja declarată ca fior, dansul devine vals, moartea, doar sugerată în numele efemeridelor, este numită prin menționarea agoniei.

fior de stele - / efemeride-n valsul / spre agonie

         Ca și mai puțin din complexitatea structurii poemului imitat să fie surprins în felul în care se apără sepia tulburînd apa. Tulburarea cerului nu mai are nicio conotație emoțională.

umbre de sepii / într-un nor de cerneală – / cerul tulburat