cariul și lingura de lemn

Să pleci de la un poem bun pentru a încerca să extragi din el ceea ce ți se pare mai incitant ca sens și să găsești prin ce procedee tehnice sau stilistice a fost realizat este extrem de ofertant. Trebuie mai întîi să guști acel ceva care îi confirmă poemului originalitatea și să simți care-i resortul stilistic care-i dă plenitudinea și farmecul aparte.

 În cazul poemului propus luna aceasta,

Cu bietul cariu –

din aceeaşi lingură

de lemn cu nesaţ

(Șerban Codrin)

prima sa parte, cu bietul cariu, denunță afilierea autorului la o soartă comună cu aceea a cariului – nevoința de a se hrăni dintr-o lingură de lemn, una și aceeași. Lingura de lemn parcă n-ar fi însă de ajuns pentru a marca privațiunea, ea este și singurul tacîm aflat la dispoziția ambilor meseni. Starea umilă a celor doi este însă recuperată în finalul ultimului vers de pofta de viață care irumpe din cuvintele cu nesaț. Tehnic, există în primul rînd o elipsă, înfruptarea nu este pomenită, ci este sugerată doar prin cuvîntul lingură. Asocierea la aceeași acțiune a celor doi protagoniști este marcată de două prepoziții cu și din. Din este folosit însă valorificîndu-i ambiguitatea, el solidarizează pe cei doi, dar îi și diferențiază – unul mănîncă din căușul lingurii, altul din materia ei. O a doua elipsă este aceea a persoanei (autorul, prin extensie omul), care nu este pomenit nici printr-un substantiv, nici printr-un pronume, fiind doar prezumtivul asociat al cariului, la care se face aluzie prin prepoziția cu. Structura relațională a poemului este acordată de resorturile a două prepoziții, cu și din, și o locuțiune adverbială cu nesaț. Ele sînt cele care dovedesc măiestria tehnică a autorului.

         Să vedem ce li s-a părut participanților demn de imitat.

icoană pe lemn -

Iisus și-un cariu împart

cupa cu venin

Cezar-Florin Ciobîcă păstrează motivul lemnului din care se pot înfrupta și cariul, și omul, dar complică lucrurile printr-un dublet imaginar – icoana. Nu lemnul pur și simplu este ceea ce consumă cei doi ci veninul din cupa pe care le-o oferă înscenarea din icoană. Deși lucrurile sînt interpretate (Isus nu-i Socrate și nu cred că-n icoană există realmente vreo cupă cu venin), mi se pare destul de verosimil și totodată legitim ca într-o icoană a răstignirii să vorbești metaforic de un supliciu comun reprezentat drept cupă cu venin. Dovadă că lucrurile au glisat fără ca neadevărul să supere pe cei care au votat poemul drept cel mai bun.

din scoarţă-n scoarţă

cărţile de căpătâi

eu şi molia

Vasile Conioși-Mesteșanu a păstrat doar ideea asocierii – eu și molia - la un nărav comun și la asimilarea prin îngurgitare a acelorași nutrienți – cărțile. Dacă autorul le parcurge și le asimilează substanța în ființa sa la figurat, ca spiritualitate, molia (dacă așa o fi realmente, adică nu agreează doar textilele ci și foile pline de texte) le macină substanța, nutrindu-se cu materialitatea lor. Nesațul este înlocuit aici cu o anume insistență și hărnicie pasională, de proveniență livrescă în expresia ei – din scoarță în scoarță -, formulă care tinde să epuizeze fără rest consumabilele.

Cu nişte păpuşi -

din acelaşi tras de sfori

îmi mănânc pâinea

Mihai Mateiciuc alege, pentru a-l devoala, doar destinul comun al păpușilor și al oamenilor – marionete manipulate de sfori trase de alții. Sforile reale ale păpușilor sînt în cazul oamenilor nevoile, chingi imaginare la fel de eficace pentru manevrare.

cu bietul paing -

în aceeași celulă

prinși între gratii

Maria Doina Leonte folosește eliptic, menționînd doar gratiile celulei, o metaforă a prizonieratului. Captivitatea celui întemnițat este însă diferită de a paingului. Gratiile sînt asumate de păianjen ca un cadru firesc pentru a-și țese pînza în deplină libertate. Sigur că un condamnat, sensibilizat de soarta ciudată a păianjenului, pe care îl crede tovarăș de suferință cu el, îl poate căina. Un altul însă, îi poate lua pilda de a fi el însuși în condiții precare. Așa cum spune Andrei Pleșu  în Minima moralia: “În Henric al V-lea, Shakespeare îl face pe regele Angliei să spună înaintea unei aprige lupte soldaţilor săi: ...iată ce înseamnă pentru mine un rege: un om care nu doreşte să fie altundeva decît acolo unde este. Aceasta este, într-adevăr, condiţia regală a spiritului: să aleagă liber situaţia pentru care a fost ales, să facă din destinul propriu materia primă, singura posibilă şi singura reală a tuturor eforturilor sale.”

spre întuneric –

muşc cu nesaţ lumina

viermelui din măr

Doina Bogdan Wurm încearcă să păstreze o anume solidaritate între om și vierme, ambii consumatori ai vieții metaforizată (cred, prea accentuat) drept lumină. Viermele mușcă mărul, omul mărul cu carne cu tot. Nesațul pare vinovat din moment ce ambii se-ndreaptă prin fapta lor nesățioasă spre întuneric. Poate că interpretarea mea e prea apăsată, dar nu găsesc alta mai lunecoasă.

la micul dejun -

eu și-o ciocănitoare

în același nuc

         Dan Norea se închipuie copil și asociat al ciocănitorii. Același loc însă, nucul, nu reușește să trezească și alte sugestii pentru a lansa isprava micuțului într-o aventură alegorică.

golit de cariu -

ultimul ram arzând în

vatra de pâine

Daniela Lăcrămioara Capotă a păstrat un pic din recuzita poemului inițial – cariul și carierea lemnului. A pierdut însă partenerul cariului și posibila lor asociere și contrapunere.

cu bietul cosaş

mâncând pe fugă din blid –

vine furtuna

Valer G. Pop a înscenat doar o masă frugală, grăbită de iminența furtunii. Cine este partenerul cosașului este greu de ghicit, dar nu este nicicum vreo ființă aparținînd altei specii. Iar adjectivul biet nu mai are rezonanța acelei umilități profunde a trudei cariului.

cu bietul căţel –

din aceeaşi strachină

de lemn cu nesaţ

Virginia Popescu substituie cariului cățelul și lingurii strachina. Aceeași scădere de nivel alegoric. În plus, faptul că partenerul cățelului nu este pomenit nu poate fi o aluzie la om, poate că e vreo pisică.

crama din vie -

din acelaşi ulcior de

pământ cu sete

Ildiko Juverdeanu transferă localizarea la cramă și preferă lingurii ulciorul. Nesațul devine și el sete. Asemănările au devenit superficiale și sensul s-a pierdut.

"un fluture pe lampă"

mama își dă

ultima suflare

Letiția Iubu pierde orice asemănare cu poemul inițial. Asocierea celor două decese, legitimă altfel nu răspunde temei. Aluzia livrescă la titlul unei piese de teatru nu știu dacă lucrează în poem.

sub plopi dezfrunziţi

cu medalii galbene

soldat de gardă

Gabriela Marcian nu cred că a încercat  să plece de la poemul propus și ne propune doar un pastel de sezon.

Cu maidanezul -

trăgând de-același os

rămas de-aseară

Petru Ioan Gârda păstrează doar prepoziția cu pentru a sugera o asociere. Este greu însă să vezi scena aievea, la propriu. Nici omul nu se poate încăiera realmente c-un maidanez disputînd același os, nici dentiția lui nu-i permite să intre-ntr-o competiție legitimă cu rasa canină. Poemul pare doar o caricatură, exagerînd dincolo de discreția aluzivului.

Ajutând un melc –

cu aceeaşi căruţă

înspre răsărit

Lucreția Horvath schimbă sensul relației, ajutînd un melc pune accentul pe încetineala melcului care e suit în căruță. Oare e el ajutat, îi priește drumul acela lung spre răsărit? Și dacă nu, ce ne-ar putea sugera această urcare-n căruță? Se pare că poemul nu oferă destule apropouri  pentru a merge mai departe.

întruna cariul -

împărţim de nevoie

lingura din lemn

Ana Urma se păstrează în linia celor sugerate de poemul de la care s-a plecat. Nesațul este modulat în insistență prin adverbul întruna și asocierea este declarată de verbul împărțim, totul este însă rezumat la nevoința însoțirii. Poemul pare mai curînd un comentariu al poemului inițial.

Tehnica jocului de cuvinte

        În marea lor majoritate, jocurile de cuvinte sînt prilej de amuzament şi etalare a unor abilităţi personale ale celor care le practică. Unele, cum sînt anagrama, palindromul sau cuvintele încrucişate, pot fi practicate şi savurate doar în scris. Altele, cele care recurg la omofonie (aceeaşi pronunţie), precum încurcăturile de limbă şi calambururile, se pretează doar (sau mai mult) la exprimarea orală.

        O categorie aparte a jocurilor de cuvinte este calamburul (savant – parahreză). El scoate în evidenţă faptul că aceeaşi secvenţă de sunete poate avea mai multe înţelesuri. Mai savuroase decît cuvintele cu două înţelesuri sînt, pentru cei care agreează calamburul, acelea care leagă cuvintele (ligamentele) pentru a obţine un alt cuvînt. Exemplu:

Antologia lor cuprinde

Sublime pagini de lirism

Dar vai şi-atâtea pagini triste

De lamentabil delirism.

Vasile Bogrea, Pe o antologie lirică

Un alt exemplu în care calamburul nu este doar un joc de cuvinte, ci şi o vorbă de duh: când i se vesti decesul unei mari personalităţi, Georges-François Mareschal, marchiz de Bièvre, părintele calamburului modern, zise: "Fausse nouvelle!" ("Ştire falsă") – fals nefiind decesul ci categorisirea regretatului drept o mare personalitate.

        De multe ori calamburul abuzează de paronime, cuvinte care diferă între ele printr-un singur sunet, uneori modificînd, cu efecte mai mult sau mai puţin hazlii, cuvintele cunoscute: tembelizor în loc de televizor, pozne în loc de poze, la o paişpe în loc de la o parte, poimarţi în loc de poimâine, lipsus în loc de lapsus, pisicologie în loc de psihologie.

Jocurile de cuvinte care ne interesează în legătură cu haiku-ul sînt cele care se inspiră din existenţa firească în limbă a polisemiei şi omonimiei. Între cuvinte poate exista o identitate formală, sonoră (omofonie), deşi, contextual, ele pot avea înţelesuri diferite. În cazul polisemiei, de obicei, cuvîntul dezvoltă sensuri noi pornind de la un sens principal. Spunem că există un sens propriu şi (măcar) unul figurat. În cazul omonimiei această legătură prin derivare nu există, iar semnificaţiile nu sînt înrudite. Exemple de omonimie: bandă (de răufăcători) - bandă (adezivă), crud (necopt, proaspăt) – crud (violent, necruţător), banc (glumă) – banc (de peşti, de nisip), leu (animal) – leu (ban).

Cele mai productive în haiku (în sens larg, dar mai ales în senryu, haiku-ul comic) sînt jocurile de cuvinte realizate folosind cuvintele cu două înţelesuri. Iar cele mai realizate sînt cele în care expresia care integrează cuvîntul cu două înţelesuri are fluenţa şi naturaleţea necesară pentru a nu părea forţată sau trasă de păr atunci cînd e citită şi într-un sens, şi în celălalt. Iată un poem care este exemplar în acest sens:

teatru-n ruină –

pe perete în afiş

actorii plouaţi

Dan Norea

        Plouaţi poate fi înţeles aici la propriu: actorii (imaginile lor de pe afiş) sînt plouaţi (uzi) realmente şi, contaminîndu-se de prima imagine, teatru-n ruină, la figurat, sînt trişti şi amărîţi pentru că teatrul lor e în ruină. Există aici o mică elipsă, nu se spune explicit că afară ar ploua, faptul fiind subînţeles doar din context (pe perete în afiş). Jocul este simplu şi eficace, fiecare dintre contexte admite (actualizează) doar unul din sensurile cuvîntului, poemul în întregime pe ambele.

bat clopotele -

şomerul se îndreaptă

grăbit la slujbă

Dan Norea

        Şi în acest poem cuvîntul slujbă are două înţelesuri. Primul este acela cerut de contextul bătăilor de clopote: serviciu religios, liturghie. Al doilea este mai ascuns şi poate fi dedus doar din prezenţa în text a cuvîntului şomer (cel care n-are momentan o slujbă) şi poate şi din faptul că el este grăbit (ca atunci cînd s-ar duce la serviciu). Întrucît şomerul n-are slujbă, rămînem pe înţelesul că şomerul merge la biserică (şi prepoziţia la este cea folosită obişnuit în acest caz, pentru serviciu ar merge mai bine spre), dar resimţim cochetăria paradoxală şi ironică cu celălalt sens. Merge la biserică, poate, ca să se roage să găsească un serviciu.

ceasuri triste -

ceasornicarul pleacă

pe ultimul drum

       

Dan Norea

Şi ceasurile din acest poem au două sensuri. Primul este actualizat în contextul înmormîntării, în care este vorba de ore, timp de tristeţe. Al doilea în contextul ceasornicar care induce ideea că şi ceasornicele de care s-a îngrijit o viaţă ar fi întristate de dispariţia ceasornicarului.

În toate cazurile de mai sus este vorba de cuvinte polisemantice. Cele două sensuri derivă unul din altul sau din acelaşi cuvînt (din familie). Unul este sensul propriu şi celălalt cel figurat. Din aspectul celui plouat, ud realmente, a derivat impresia că este trist, mîhnit; din a sluji a derivat slujba ca serviciu laic sau religios; din ceas (oră) ca etalon al timpului a derivat numele aparatului care măsoară orele. Putem spune că e vorba de un cuvînt care îngăduie o anume ambiguitate a sensului. Deşi, mai curînd este vorba de două citiri, în două contexte diferite, unul al realităţii primare şi unul alegoric: actorii plouaţi întîmplător pe afiş sînt în plan secund abătuţi dintr-un motiv mult mai important; şomerul se duce poate la slujbă să se roage pentru a-şi găsi un serviciu; în orele triste de la înmormîntarea ceasornicarului se resimte parcă şi o tristeţe a ceasurilor rămase fără cel care li se dedicase. Cuvintele cu două sensuri înlesnesc deci decolarea sensului într-un altă orizont şi dau poemului volum şi adîncime, mai multe straturi ale semnificaţiei.

Aceeaşi funcţie stilistică o pot îndeplini şi omonimele. În poemul ce urmează, sintagma muşcată la geam poate fi înţeleasă şi ca floare la geam şi ca (persoană) apucată (drăgăstos) cu dinţii la geam (exprimare cam rudimentară pentru că n-am găsit un sinonim mai bun pentru muşcată). Cele două cuvinte, în niciun fel înrudite şi din categorii gramaticale diferite (substantiv şi adjectiv provenit dintr-un verb), sînt prezente într-o sintagmă validă pentru ambele înţelesuri doar în această structură verbală simplă şi restrînsă. Cu cratima după primul vers, sintagma, deşi în ambiguitate, ar fi tins prioritar spre primul sens, înainte ca al doilea să fie deconspirat în versul doi şi trei.

muşcată la geam

roşie de ruşine -

“ne vede lumea”

Dan Norea

        Se pretează la a funcţiona cu dublu înţeles şi substantivele compuse, formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Iată cîteva poeme care exploatează substantivul compus nume de sărbătoare ziua recoltei:

ziua recoltei -

tata îşi socoteşte

datoriile

Marcela Ignătescu

ziua recoltei –

mama–şi numără încet

bătăturile

Vasile Conioşi-Mesteşanu

ziua recoltei -

în pomii dintre blocuri

pungi vechi de plastic

Corneliu Traian Atanasiu

Ziua Recoltei -

alte probe de sânge

pentru oncolog

Cezar Florin Ciobîcă

Cum e şi firesc ziua recoltei, aici mereu izolată ca primă parte a poemelor, este considerată cu predilecţie, aşa cum sîntem obişnuiţi, ca sărbătoarea recoltei. Partea a doua însă are grijă să dea o replică antifestivistă primei interpretări, recoltele menţionate nefiind deloc îmbucurătoare. Substantivul compus redevine astfel o sintagmă în care părţile componente nu mai sînt solidare, iar sensul festivist este drastic amendat. Recolta este luată în răspăr căci recoltarea este mereu mai curînd negativă.

Mai reputat pentru această tehnică este poemul lui Şerban Codrin

de ziua muncii –

la soare uscându-se

pielea unui cal

în care ziua muncii ca sărbătoare este vehement deconspirată doar prin simpla alăturare a unei imagini care infirmă alegoric şi totodată categoric, prin etalarea efectelor ei finale, celebrarea şi glorificarea muncii. Cumulate, zilele de muncă au consecinţa fatală a uscării trupeşti şi sufleteşti.

Tot un substantiv compus, specializat ca nume al altei sărbători, este folosit şi în următorul poem:

Ziua Eroilor –

salve de tun risipind

păpădiile

Cezar Florin Ciobîcă

Recuzita exagerată a unei celebrări fără spectatori, salvele de tun, evocată aici, reuşeşte să scuture doar păpădiile. Deşi nu există un alt înţeles mai profan al zilei eroilor, un gînd empatic ne duce către zilele de război în care vieţile unor păpădii umane sînt curmate cu mijloace evident supradimenisonate. Iar eroismul devine unul de abator, eroii fiind de fapt doar carne de tun.

        Sintagme mai puţin consacrate sau specializate, folosite cu deosebită abilitate, dobîndesc dublu sens în poemele lui Vasile Conioşi-Mesteşanu:

tablou de iarnă –

bătrâna-nmărmurită

lângă factură

noapte albă –

în jurul  bufetului

drum alunecos

Tabloul de iarnă este înţeles atît ca o privelişte hibernală, posibil mirifică, cît şi ca unul al necazurilor financiar domestice prilejuite de costurile neverosimil de mari ale încălzirii. E firesc ca bătrîna să rămînă tablou în faţa facturii. În al doilea poem, noaptea albă este o noapte de iarnă cu zăpadă şi totodată noaptea petrecută-n birt de beţivanii pentru care drumul este alunecos din două motive cumulate – gheţuşul şi ebrietatea. La fel ca în poemele de mai înainte, sintagma cu dublu înţeles este izolată prin cratimă de restul poemului, astfel încît sensul prioritar să poată fi invocat înainte de a primi replica unui alt context care să actualizeze cel de al doilea sens. 

        Cu dublu înţeles sînt folosite şi zilele babei din poemul lui Cezar Florin Ciobîcă:

zilele babei -

din cuptorul bunicii

niciun mucenic

Poemul poate fi interpretat şi în sensul regretului că bunica s-a prăpădit şi nu mai are cine coace mucenici, dar mai productiv ca sens este acela în care există o simultaneitate între zilele calendaristice ale babelor (între care intră şi Mucenicii) şi cele ale bunicii atît de babă încît nu mai e în stare să facă mucenicii cu care ne-a obişnuit.

        Oarecare şarm are şi folosirea unor nume proprii (asemănător cu numele de sărbători de mai sus) şi în sensul figurat:

strada Toamnei

colţ cu Viitorului -

ultimul tramvai

Corneliu Traian Atanasiu

O intersecţie de străzi cu nume care spun şi altceva face ca ultimul tramvai să însemne alegoric şi faptul că, trecînd de această răscruce, viaţa nu mai are acces pe strada Speranţei.

        Jocul de cuvinte este şi mai abil atunci cînd sintagma uzitată, la figurat un substantiv compus, este una deja consacrată.

cald la Chișinău -

înmugurește chiar și

coada de topor

Dan Norea

Poemul este o frumoasă şi desăvîrşită alegorie politică. E o minifabulă. Totul e cu două înţelesuri. E primăvară (şi la Chişinău) şi totul înmugureşte după cunoscuta pildă a lui Şerban Codrin: pînă şi lemnul din gard. De ce nu şi coada de topor? Numai că lucrurile sînt privite şi pe plan politic: atmosfera este de multă vreme înfierbîntată (cald la Chișinău) şi mulţi politicieni au devenit înfloritoare cozi de topor (unelte-n mîna duşmanului).

        Poemul de mai jos este o construcţie superbă şi complex structurată bazată pe mai multe jocuri de cuvinte. În varianta de mai jos se pune accentul pe efemeritatea şi inconsistenţa zilelor, ale moşilor sau ale babelor, zile oarecare sau zile de sărbătoare, care se (tot) duc precum, iată, fumul florilor de cais. Se duc zilele anului şi ale oamenilor (moşii şi babele sînt înţelese şi ca persoane şi ca zile), căci iată a şi venit primăvara: zilele şi oamenii par doar fum (inconsistent) în cais.

moşii de iarnă

se duc precum babele -

par fum în cais

Maria Doina Leonte

Dacă însă citim poemul prin ligamentarea unor cuvinte, el devine:

moşii de iarnă

seduc precum babele -

parfum în cais

aceleaşi zile trecătoare rămîn totuşi pline de seducţie şi de parfum, de diversitate şi unicitate.

Grupajul de poeme de mai jos aparţinînd tot lui Dan Norea (ale cărui poeme valoroase au ilustrat expunerea anterioară) ne arată că tentativa de a uza de cuvinte cu două înţelesuri poate rămîne doar la nivelul unor simple exerciţii de stil, calamburul nefiind integrat unui sens mai complex şi manifestîndu-se doar ca o dexteritate exhibată care se adresează mai degrabă divertismentului. Iar jocul de cuvinte este mai mult o joacă decît o tehnică de compoziţie pentru haiku.

poiana cu maci -

somnoros a răsărit

un copil din flori

cu soacra prin munţi –

o fac atentă: uite,

alta viperă

statuie în parc

persoană însemnată –

stol de porumbei

o avalanşă -

la doi metri sub omăt

sunt cam prost dispus

afara ninge –

in casa doar eu si

vara lui Vivaldi

soseşte soţul –

pe culoar se aude

doar fuga lui Bach

pân-acum credeam

ca vecina-i uşoară -

acum văd că-i grea

        Jocurile de cuvinte existente în poemele anterioare apelează la cuvinte cu două înţelesuri (polisemantice sau omonime) care sînt prezente în text o singură dată, într-o singură sintagmă, în care pot fi citite (actualizate) în ambele sensuri. Modalitatea mi se pare mai organică decît a acelora în care cuvîntul cu două înţelesuri apare de două ori, de fiecare dată în alt sens sau se apelează la cuvinte apropouri la alte cuvinte.

        Radu Patrichi, în Şi în haiku, jocuri de cuvinte, citează poeme care se înscriu în această a doua modalitate de folosire a unui cuvînt polisemnatic.

asfalt încins –
umbra unui cîine
caută umbră

Iulian Dămăcuş

zi fierbinte de vară –
chiar şi umbrele caută
o umbră

Dumitru Ifrim

Cele două înţelesuri ale cuvîntului umbră, pată întunecată şi fiinţă debilă, sînt actualizate, cum se vede, în sintagme diferite, dar textul are suficientă cursivitate şi naturaleţe.

        În alte cazuri insistenţa în a uza de cuvinte cu două înţelesuri devine prea transparentă şi dorinţa de calambur eclipsează sensul poemului ca întreg. Folosirea jocului de cuvinte tinde să sară în ochi în defavoarea înţelesului poemului în care ar trebui să se topească.

Paşti. Mănînc spanac.

Mielul meu zburdă, paşte –

Asta-i viaţa.

Manuela Miga

Şarpele şi râul
merg alături
şerpuind

Iulian Dămăcuş

Gluma este evidentă, dar structura poemului este prea subţire şi poemul nu are adîncime.

        Tot ca jocuri de cuvinte sînt atestate şi poeme în care se urmăreşte o ironizare prin apropouri într-un fel de cascadă: înot-apă-baie-baie de soare sau aluzii la recuzita unei specializări militare.

lecţii de înot –

pentru început face

doar băi de soare

Virginia Popescu

infanteristul
venit în permisie –
ea, goală puşcă

Florin Grigoriu

Uneori e vorba pur şi simplu doar de etalarea unei expresii cu dublu înţeles, restul fiind o umplutură de circumstanţă.

de la Anul Nou

«e plecat cu sorcova» –

spun toţi vecinii

Virginia Popescu

În aceste ultime cazuri e însă vorba mai mult de glume şi nu de efecte ironice integrate unui sens cît de cît mai serios.

        Pentru cei care apelează la tehnica jocurilor de cuvinte cred că importante sînt trei exigenţe:

·        să nu uzurpe supremaţia realei semnificaţii a haiku-ului, încercînd să pună în evidenţă jocul în sine care trebuie să fie subordonat finalităţii poemului

·        să nu forţeze expresia textului din dorinţa de a fi remarcat, să păstreze fluenţa, naturaleţea, eleganţa textului

·        să facă din jocul de cuvinte pivotul în jurul căruia textul îşi schimbă înţelesul, macazul care deviază sensul primar pe linia celui alegoric.

Bibliografie:

Jules Cohn Botea - Senryu – Kyoka, un surâs în stil nipon

Radu Patrichi – Şi în haiku, jocuri de cuvinte

Jane Reichhold – Haiku Techniques

Dan Norea – Epigramatica - partea I

Concursurile Haiku Club din 2012