Tehnica asemănării şi a comparaţiei - contaminarea

Linkul către textul de la care am plecat:

http://www.ahapoetry.com/haiartjr.htm

Asemănarea     

        De obicei, similitudinea celor comparate este recunoscută prin cuvinte care explicitează tipul de legătură al celor două imagini: ca, precum, ca şi. Haiku-ul omite aceste auxiliare şi, în maniera juxtapoziţiei, se constituie într-o provocare pentru perspicacitatea cititorului, care trebuie să descopere singur asemănarea neexplicitată verbal. Asemănarea nu este dată mură-n gură, este sugerată doar prin alăturarea celor ce-şi seamănă. O prezentare inteligentă solicită deci cititorul şi-l face să se simtă la rîndul lui inteligent atunci cînd descoperă singur asemănarea.

printre fire verzi

un pai din anul trecut –

singur bătrînul

Şerban Codrin

 

a long journey
some cherry petals
begin to fall

o lungă călătorie

cîteva petale de cireş

încep să cadă

Jane Reichhold

        În primul poem, este evidentă (fără să fie în niciun fel rostită) similitudinea dintre paiul uscat şi bătrînul veştejit, precum şi dintre izolarea paiului în iarba primăverii  şi singurătatea moşului între cei în plină putere. În al doilea, aluzia juxtapunerii tinde să facă din căderea petalelor un început de drum, acela al oricărei vieţi, călătorie aflată acum la primii paşi.

  

Comparaţia

        În mod făţiş, haiku-ul pune împreună două imagini. Alăturarea tinde să dezvăluie, de la sine aproape, că, în ciuda diferenţelor, lucrurile sînt  comparabile sub unele aspecte. Împreună, ele se completează şi se împlinesc unul pe altul ca un fapt aparte.

a spring nap

downstream cherry trees

in bud

un pui de somn (primăvăratec)

în josul apei cireşii

înmuguriţi

Jane Reichhold

Fulger în noapte –

încă o coajă de ou

plesneşte în cuib

Şerban Codrin

        Mugurii, lîngă puiul de somn, par dintr-o dată doar flori încă netrezite la viaţă. Alte alăturări pot naşte alte gînduri şi alte comparaţii. Între fulger şi ecloziune, pentru că se întîmplă să fie alături, apar brusc potriviri neexprimate: impulsivitatea şi înflăcărarea, iluminarea şi explozia. La scări diferite, cele două fenomene sînt la fel de vertiginoase.

*

Cele de mai sus le-am extras din Nu neglijaţi tehnica haiku-ului (I), articol din RO KU 5, scris în marginea a ceea ce spune Jane Reichhold în HAIKU TECHNIQUES. Reproduc cele două fragmente pentru comparaţie:

    The Technique of Simile - Usually in English you know a simile is coming when you spot the words "as" and "like". Occasionally one will find in a haiku the use of a simile with these words still wrapped around it, but the Japanese have proved to us that this is totally unnecessary. From them we have learned that it is enough to put two images in juxtaposition (next to each other) to let the reader figure out the "as" and "like" for him/herself. So basically the unspoken rule is that you can use simile (which the rule-sayers warn against) if you are smart enough to simply drop the "as" and "like". Besides, by doing this you give the reader some active part that makes him or her feel very smart when they discover the simile for him/herself.

a long journey

some cherry petals

begin to fall

    The Technique of Comparison - In the words of Betty Drevniok: "In haiku the SOMETHING and the SOMETHING ELSE are set down together in clearly stated images. Together they complete and fulfill each other as ONE PARTICULAR EVENT." She rather leaves the reader to understand that the idea of comparison is showing how two different things are similar or share similar aspects.

a spring nap

downstream cherry trees

in bud

What is expressed, but not said, is the thought that buds on a tree can be compared to flowers taking a nap. One could also ask to what other images could cherry buds be compared? A long list of items can form in one's mind and be substituted for the first line. Or one can turn the idea around and ask what in the spring landscape can be compared to a nap without naming things that close their eyes to sleep. By changing either of these images one can come up with one's own haiku while getting a new appreciation and awareness of comparison.

*

Personal nu pot să fac o deosebire limpede între cele două tehnici. Mi se pare că pot fi tratate ca una şi aceeaşi fără vreo mare pierdere. Că e vorba de una singură, în care alăturarea incită la căutarea unor asemănări sau, altfel zis, generează contaminări între cele două lucruri aflate în proximitate.

Ar mai trebui să luăm în consideraţie şi faptul că niciodată nu cred că se poate găsi un haiku bun care să fie scris folosind o tehnică unică. Există mai totdeauna mai multe tehnici mixate în compunerea lui. Poate că una este mai evidentă, dominantă. Dar asta nu exclude aportul celorlalte.

        Un alt exemplu şi mai bun în ce priveşte contaminarea poate fi următorul:

rain fills

the deflated basketball—

our last good-bye

ploaia umple

mingea dezumflată –

ultimul rămas bun

 Autoarea, Kathy Lippard Cobb, încearcă să lămurească felul în care cele două imagini/sensuri diferite reuşesc să se intersecteze: “Privind cele două imagini, poţi crede că mingea de baschet şi cei doi îndrăgostiţi luîndu-şi larevedere n-au nimic în comun. Totuşi, ploaia care umple ceva care a fost odată plin, rotund şi folosit cu încîntare, rămîne o imagine a solitudinii extreme. Acum, mingea e tristă, o versiune dezumflată a celei care-a fost. Dar şi cei doi îndrăgostiţi care-şi iau rămas bun pentru ultima oară, dau de înţeles că a fost o vreme cînd totul era magic şi romantic. Acum, ei se despart, ceea ce înseamnă că s-a dus magia.“

*

Un exemplu care nu trebuie urmat, explicitarea comparaţiei:

Un măr necules -

ca un pendul vestind

orele toamnei

Titus Andronic

*

Două comentarii mai vechi ale mele la două poeme care folosesc această tehnică:

 

De ziua muncii

        Calitatea textului unui haiku este simplitatea, naturaleţea, faptul că nu ţine în niciun fel să atragă atenţia asupra lui sau să creeze o (altă) lume construită din cuvinte sofisticat articulate cu care să ne ispitească şi în care să ne atragă. Din acest punct de vedere, textul său este foarte aproape de exprimarea banală şi prozaică, de gradul zero al unei formulări fără relief ornamental sau fiorituri sforăitoare.

        Din punctul de vedere al celor care gustă haiku-ul, acest stil despovărat şi despuiat de podoabe este însă, în sărăcia şi lipsa lui de strălucire, unul sobru, modest şi eficient. Căci, numai în acest fel, textul îşi îndeplineşte cu brio rolul de vehicul verbal care ne aduce la faţa locului pentru a ne pune faţă-n faţă cu o întîmplare, un eveniment, o scenă, o înscenare. Odată ajunşi în faţa imaginilor pe care le evocă textul, importantă devine activitatea exploratorie şi imaginativă în contact direct cu ele, activitate care ne dezvăluie, pe calea sensibilităţii (care nu verbalizează), sensurile poemului. Textul unui haiku este deci auster şi arid stilistic, neînsemnat şi nepretenţios, umil pînă la estompare şi uitare în spatele sugestiilor pe care le-a declanşat.

De ziua muncii –

la soare uscându-se

pielea unui cal

        De ziua muncii este o menţionare uzuală, comună a momentului în care ne aflăm, la soare localizeză unde se petrece faptul că pielea unui cal se usucă. Niciunul din cuvintele de mai sus şi nici modul în care ele sînt articulate nu le face să se remarce, să iasă din registrul stilistic al vorbirii cotidiene prin care comunicăm în mod curent (şi plat) ceea ce este sau se întîmplă. Limbajul este unul de proces verbal constatativ. Neutru pînă la a da impresia absenţei oricărei implicări în ceea ce este notat.

        La soare, întinsă pe pămînt sau pe un gard, pielea unui cal se usucă. Am abandonat cuvintele şi sîntem în faţa faptului, a imaginii sale evocată prin intermediul cuvintelor. O imagine mai mult sau mai puţin pitorească, deşi, acolo unde poate fi văzută în realiltate, ea este cît se poate de firească. Contemplînd pielea întinsă la soare şi amintindu-ne că este 1 mai, Ziua Muncii, nu se poate să nu simţim ironia amară a poemului.

        Ce ne ajută să lăsăm în urmă si pielea uscîndu-se la soare, imaginea la care ne trimisese textul haiku-ului? Faptul că seminficaţia a trei dintre cuvinte filează, pîlpîie nesigur şi ne stimulează să căutăm şi alte posibile aluzii, să găsim şi alte legături între ele. Ziua muncii poate fi şi sărbătoarea muncii dar şi ziua de muncă obsesiv repetată. Uscarea virează pe nesimţite dinspre neutralitatea zvîntării şi a deshidratării către ariditatea vieţii şi uscăciunea sufletului. Calul cu nobelţea pierdută, a cărui înjosire ne umple de o uriaşă nostalgie şi ne face să înţelegem deturnarea nefastă a destinului nostru. Ele sînt fisurile apărute în imaginea care mima realitatea, fisuri care ne permit să scrutăm prin deschiderea lor orizontul simbolic al poemului.

        De obicei, calul este resimţit ca un animal nărăvaş şi nobil. Aici însă a rămas numai relicva animalului de povară care şi-a isprăvit viaţa de trudă. Din animalul istovit, uscat, piele şi os, se odihneşte acum la soare numai pielea.

        E posibil ca, pe o bancă, sprijinită de gardul pe care e întinsă pielea calului, să stea la soare, şi el ostenit, doar ciolane şi piele, un truditor oarecare. Pielea lui se soreşte, simţindu-se pe moment, ca şi pielea calului, scăpată de corvoada cotidiană. Ziua Muncii e zi de sărbătoare. De mîine însă, zilele muncilor îl vor usca încet, încet aidoma pieii de cal.

        Scena văzută, la fel ca textul la început, a declanşat şi ea spiritul nostru căutător. Ambiguitatea unui simplu nume, ziua muncii, luată la propriu şi la figurat, asociată cu imaginea pieii uscate, ne-a trimis pe o pistă meditativă extrem de fructuoasă. Nu ştim dacă, doar văzînd pielea pe gard, autorul a vibrat la toate aceste asocieri. E de ajuns că, aşa sărăcăcios cum sînt formulate, ele sînt suficiente pentru a ne face să resimţim, cu un efort de imaginaţie, un evantai de semnificaţii debordînd dintr-o banală piele de cal care se usucă la soare. Să resimţim că ea spune ceva important despre viaţa umană. Sau inumană.

        Haiku-ul nu este expunerea discursivă pe care am făcut-o eu mai sus. Stilistic, el nu face nici afirmaţiile, şi nici comparaţiile de care m-am folosit eu. El dă cititorului numai un succint instrumentar: cremenea, amnarul şi iasca. Închipuirea lui trebuie să ştie să le mînuiască, să le ciocnească pe primele pentru a isca scînteia care să aprindă mocnit iasca ironiei. 

Meditaţie asupra timpului

        A contempla şi a medita sînt sinonime, dar, ca orice sinonime care se respectă, ele nu sînt absolute şi interferează doar pe o parte din sensurile lor. Ambele indică o activitate mentală focalizată, îndelungată şi profundă.

Contemplarea este îndreptată spre în afară, vizează un lucru sau un eveniment şi angajează de obicei văzul, simţul care se pretează cel mai bine la o examinare stăruitoare, multilaterală şi polivalentă. Şi care, de cele mai multe ori, este însoţită de admiraţie şi emoţie.

Meditaţia este o activitate de sens contrar contemplării, ea este îndreptată spre înăuntru şi vizează imagini interiorizate însoţite de un întreg halou conceptual şi simbolic, ca şi de aura trăirilor pe care acestea le declanşează. Meditaţia sublimează senzorialul şi accentuează cugetarea, reflexia, focalizînd pe conţinuturi îmbogăţite de travaliul mental. 

Într-un haiku avem de a face cu ambele activităţi sau dispoziţii. În mai multe etape, eşalonat sau simultan, cu reveniri şi interferări contemplarea lucrurilor, întîmplărilor, scenelor este însoţită de meditaţia asupra reprezentărilor, conceptelor, trăirilor conexate cu primele. De cele mai multe ori însă, cînd poemul este foarte bun, cele două stări se împletesc într-un proces de visare, de reverie, care topeşte totul într-o stare de preaplin sufletesc, de revelaţie existenţială, de elevare spirituală. Iată un asemenea poem :

Ţurţuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit

Procedînd didactic, tema poemului este meditaţia asupra timpului. Sigur, nu într-un mod discursiv, sentenţios şi enunţiativ. Ci primind provocarea celor două imagini la care ne trimit puţinele cuvinte ale poemului.

Vedem mai întîi ţurţurii picurînd şi mîna oarecum crispată a  bătrînului. Apoi, simţim prospeţimea perpetuă a timpului în picurii aritmici care vestesc schimbări, în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, pentru că ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.

Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Ca în orice haiku bun, declanşarea activităţilor de explorare pentru a dibui sensurile poemului o realizează abia ultimul vers – un ceas ruginit. Neîndoielnic, puteam să stăruim în contemplarea acelui ceas de buzunar, transmis din tată-n fiu, pe care bătrînul, cînd îl mîngîie, cînd îşi încleştează degetele pe el. Dar, pentru a trece la actul meditativ, ceasul ruginit trebuie resimţit ca o metaforă a vieţii trecătoare, gata să-i scape bătrînului din mînă. Ruginit, nu atît pentru că ar fi cu adevărat aşa (ceasurile vechi se făceau din materiale inoxidabile ca să reziste secolelor), ci ca să semnifice simbolic perisabilitatea timpului uman. Doar prin această metaforă, acea fisură premeditată în mimetismul imaginii, ni se deschide accesul către orizontul simbolic al poemului.

Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine ţinut.

Taina unui haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are răbdarea fără margini a rătăcitorului.

*

        Procedez ca şi luna trecută, anunţ tema şi vă solicit ca timp de două săptămîni să vă obişnuiţi cu ideea, să căutaţi şi să notaţi alte poeme care ilustrează această tehnică, să amendaţi sau să nuanţaţi ideile de mai sus. Tot ce voi primi se va întoarce la voi pentru o documentare mai bună.

        Cred că mai bun ar fi termenul contaminare pentru cele două tehnici pe care JR le tratează separat. Lucrurile care-şi seamănă sau pe care le comparăm ajung într-un fel magic să-şi transfere calităţi, se molipsesc unul de altul.

 Rezultatele concursului din februarie 2012 cu tema tehnica asemănării şi a comparaţiei

 

Locul I (15 puncte)

12.

abia pâlpâind

un tăciune în vatră –

pe cer prima stea

Popescu Virginia

Locul II (14 puncte)

6.

bunici gârboviţi -

ghioceii sub zăpezi

mai albi ca oricând

Maria Doina Leonte

Locul III (13 puncte)

7.

pin între salcâmi –

singurul purtând haina

de anul trecut

Eduard Ţară