Tehnica ghicitorii

Ghicitoarea

Corneliu Traian Atanasiu
 

De-a lungul vremurilor se pare că a fost cultivat un mod de a evoca lucrurile evitînd, din motive foarte diverse, să li se spună pe nume. Putea fi vorba de o interdicţie de a rosti numele (adevărate ale) lucrurilor din credinţa că ele, odată cunoscute de cei neaveniţi, aceştia ar căpăta puteri magice asupra  lor şi le-ar putea lua în stăpînire. Putea fi vorba doar de eufemismul care refuză numele adevărat socotindu-l vulgar şi-l înlocuieşte printr-un surogat gigea, aseptic. La fel de bine, acest mod de substituire aparţine tertipurilor politice, economice, publicitare de a încerca să înşeli pe cel cărui i te adresezi prin denumiri abil şi mincinos ticluite. Pe vremea lui Ceauşescu preţurile nu se majorau şi nu creşteau, se reaşezau. Pentru că legislaţia interzice să vorbeşti de rău un brand, advertisingul denigrează (fără să spună vreun nume) pe altele, pe toate celelalte care (desigur) nu realizează performanţa celui pe care-l promovează. Plătitorul de taxe căruia statul îi ia cu japca birul este numit cu drăgălăşenie (sugerîndu-i-se cît de important şi responsabil este) contribuabilul.

Ghicitoarea uită motivaţia tuturor acestor tendinţe de a ascunde numele lucrurilor şi face din ascundere un simplu joc. Tehnica ghicitorii este aceea de a sugera obiectul printr-un cumul de aspecte, de trăsături, de manifestări, de relaţii ale lui cu omul. Toate cît se poate de concrete.

Ascuns în cămaşa verde,

Miezul de foc nu se vede.

Cand mănînci o feliuţă,

Parcă sufli-n muzicuţă.

(pepenele)

Feţişoară

Cu rochiţă roşioară,

Cînd prind a te dezbrăca

N-am de ce mă bucura

Că încep a lăcrima.

(ceapa)

Diferenţa majoră faţă de o definiţie este că nu sînt enumerate notele esenţiale ale obiectului, iar acesta nu este încadrat într-o sistematică amintindu-se genul proxim şi diferenţa specifică. Cu ghicitoarea plonjăm într-o lume nesistematizată. Obiectul este mai curînd unul care trebuie intuit printr-o sumă de trăsături concrete, senzoriale. Mai curînd expresive decît logice: culori, compoziţie, straturi, comportarea lui în contact cu omul.

Numind (de la început) obiectul, definiţia îl convoacă în faţa simţurilor pentru un exerciţiu de logică, pentru a-l despuia de concretitudinea sa şi a-l aşeza, conform trăsăturilor sale abstracte, la locul său într-o taxonomie a naturii. Din multitudinea de trăsături ale obiectului, definiţia le alege doar pe cele semnificative pentru ordonarea lumii lucrurilor. Ghicitoarea, refuzînd să enumere notele caracteristice (şi abstracte) ale obiectului, apelează doar la sugestii, metafore, jocuri de cuvinte, aluzii mitice dînd de înţeles, de bănuit, de intuit. Lăsînd lucrul la locul lui şi într-o lume echivocă şi nedesluşită pe deplin.

Şoricel cu aripioare

Poartă numele de floare.

(liliacul)

Voinicel cu cornişoare

Umblă cu casa-n spinare.

(melcul)

Cine şade în cuibar

Ca un cocoloş de var?

(oul)

Ce zboară pe sus

Şi nu-l vezi?

(vîntul)

A venit baba din munţi

Peste râuri făcînd punţi

Şi a prins spunînd poveşti

Flori de gheaţă la fereşti.

(iarna)

Şi în haiku, laconismul expresiei şi fragmentarismul formulării tind să propună cititorului un text oarecum enigmatic. Imaginea, obiectul, scena evocată sînt de multe ori chemate în faţa minţii şi a simţirii doar prin detalii semnificative, prin decupaje expresive, prin trăsături sugestive şi pline de tîlc. Fără să li se spună pe nume. La urma urmei este vorba de provocarea cititorului la un efort de intuire a lucrului nenumit.

O încercare de abordare

a tehnicii ghicitorii pentru a compune un haiku

Revista franceză Ploc şi-a provocat şi ea cititorii: “Imaginaţi-vă haiku-urile sub forma unei ghicitori”, cerîndu-le să transforme o ghicitoare într-un haiku. Dînd şi un exemplu:

Ghicitoare:

Locul în care cerul nu are decât

un metru ca diametru.

Unde este?

Haiku:

Imensul cer albastru

cu lărgimea de abia  un metru

în adâncul fântânii

Nu ştiu dacă această prefacere este legitimă, dar poate fi un bun exerciţiu de intuiţie. La urma urmei, lecţia ghicitorii poate contribui la dobîndirea unei tehnici utile pentru compunerea unui haiku. Fără să credem că o ghicitoare poate deveni haiku doar prin mici schimbări formale. Ghicitoarea nu are nicio intenţie în afară de cea ludică: aflarea obiectului, numirea lui. Pentru haiku, abia după ghicirea obiectului începe urmărirea sensului alegoric a celor evocate.

De la Jane Reichhold citire

The Technique of the Riddle – this is probably one of the very oldest poetical techniques. It has been guessed that early spiritual knowledge was secretly preserved and passed along through riddles. Because poetry, as it is today, is the commercialization of religious prayers, incantations, and knowledge, it is no surprise that riddles still form a serious part of poetry's transmission of ideas.

One can ask: "what is still to be seen"

on all four sides

of the long gone shack

The answer is:

calla lilies

Or another one would be:

spirit bodies

waving from cacti

plastic bags

The 'trick' is to state the riddle in as puzzling terms as possible. What can one say that the reader cannot figure out the answer? The more intriguing the 'set-up' and the bigger surprise the answer is, the better the haiku seems to work. As in anything, you can overextend the joke and lose the reader completely. The answer has to make sense to work and it should be realistic. Here is a case against desk haiku. If one has seen plastic bags caught on cacti, it is simple and safe to come to the conclusion I did. If I had never seen such an incident, it could be it only happened in my imagination and in that scary territory one can lose a reader. So keep it true, keep it simple and keep it accurate and make it weird.

Oh, the old masters favorite trick with riddles was the one of: is that a flower falling or is it a butterfly? or is that snow on the plum or blossoms and the all-time favorite – am I a butterfly dreaming I am a man or a man dreaming I am a butterfly. Again, if you wish to experiment (the ku may or may not be a keeper) you can ask yourself the question: if I saw snow on a branch, what else could it be? Or seeing a butterfly going by you ask yourself what else besides a butterfly could that be?

http://www.ahapoetry.com/haiartjr.htm

Aceasta este probabil una din cele mai vechi tehnici poetice. Se poate presupune că cunoştinţele spirituale timpurii erau păstrate în secret şi transmise prin ghicitori. Pentru că poezia, aşa cum e azi, este comercializarea rugăciunilor, incantaţiilor şi cunoştinţelor religioase, nu este deloc surprinzător că ghicitorile formează încă  o serioasă parte a transmiterii poetice a ideilor.

Cineva poate întreba: “ce mai poate fi văzut”

pe toate cele patru părţi

ale unei lungi colibe

Răspunsul este:

florile de cala

Sau altădată ar putea fi:

trupuri fantomatice

unduind din cactuşi

pungi de plastic

 “Trucul” este să formulezi ghicitoarea în termeni cît se poate de enigmatici. Ce se poate spune astfel încît cititorul să nu poată găsi răspunsul? Cu cît este mai ciudată “alcătuirea” şi mai mare surpriza răspunsului, cu atît mai eficace pare să fie haiku-ul. Ca în orice alt lucru, puteţi întinde gluma pînă ce-l lăsaţi pe cititor perplex. Răspunsul trebuie să aibă sens ca să fie eficace şi trebuie să fie reallist. Cazul de mai sus este contrar haiku-ului de birou. Dacă cineva a văzut pungi de plastic atîrnate în cactuşi, poate ajunge simplu şi sigur la concluzia mea. Dacă n-aş fi văzut vreodată un asemenea lucru, el s-ar fi putut petrece în imaginţia mea şi pe acest teritoriu înspăimîntător aş fi putut pierde cititorul. Deci păstraţi-i adevărul, simplitatea şi acurateţea şi făceţi-o ciudată.

        Oh, trucul favorit al vechilor maeştri legat de ghicitori a fost acela: este aceasta o floare care cade sau un fluture? Sau este aceasta zăpada de pe  prun sau sînt (chiar) florile, şi cel mai apreciat – sînt eu un fluture visînd că sînt un om sau un om visînd că sînt un fluture. Şi acum, dacă doreşti să experimentezi (poemul poate sau nu să fie un… ), poţi să te întrebi: dacă am văzut zăpadă pe o ramură, ce ar mai putea fi? Sau, văzînd un fluture îndreptîndu-se către tine, te întrebi ce altceva în afară de un fluture ar putea fi?

Exemplificări

Tămîind

Corneliu Traian Atanasiu

nu mai tremură –

cad legănat tămîind

străvechiul gorgan

        Ceea ce a constituit punctul de plecare al poemului a fost contemplarea frunzelor în cădere. Departe de  a fi o cădere accelerată şi zgomotoasă, ca aceea a ghindelor sau a castanelor, care te poate face să tresari cînd liniştea prea mare este curmată brusc, aceea a frunzele are o anume lentoare şi un balans aparte care te duc cu gîndul la abandon. M-am gîndit deci la o modalitate de a fi, de a se comporta  a frunzelor desprinse de pe ramură ca un fel de detaşare de viaţă. Şi am rămas fixat pe sintagma legănîndu-se care pare să evoce mişcarea lor de cădere lentă, negrabnică.

        Este de fapt momentul cînd a încetat tremurul, palpitul vieţii. Deodată, frunzele au renunţat, au abdicat de la viaţă. De-acum urmează alt drum, acela al morţii.

        Şi, dacă tot e vorba de o cădere şi o aşternere pe pămîntul primitor, dacă fiecare frunză îngroaşe şi sporeşte vraful, am căutat, pentru a-l opune tremurului nestatornic al vieţii, ceva care să simbolizeze stabilitatea monumentală a morţii. Gorganul te duce cu gîndul la un mormînt străvechi sau, oricum, la o movilă suficient de impunătoare care s-a tot ridicat din depuneri îndelungate şi succesive.

        În acest context, ceea ce-ţi vine firesc şi banal în minte este faptul că, legănîndu-se, frunzele se-aştern / pe vechiul gorgan sau sporesc / străvechiul gorgan. Ar fi fost însă prea lesnicios şi prea ieftin să mă opresc la o soluţie atît de comună. Şi poemul n-ar fi avut tensiune, şarm, zvîc.

        Reluînd versul doi, am renunţat la legănîndu-se (prea lung şi prea molatic) şi am introdus căderea – cad legănat – fără să pierd balansul. Şi, brusc, mi-a venit ideea de a transfigura legănarea. Acum puteam să găsesc o altă modalitate, construită cu gerunziul, a căderii şi să spun un lucru de departe mai important şi mai paradoxal: frunzele cad îndeplinind un ritual, cădelniţînd – tămîind / străvechiul gorgan. Tremurul, odată încetat, mişcarea frunzelor devine mai amplă, mai gravă, mai profundă. Are în ea ceva sacru.   

        N-ar mai fi de adăugat decît că tehnica construcţiei poemului este aceea a unei ghicitori. Lucrul evocat – frunzele – nu este numit. Evocarea se face doar prin numirea cîtorva trăsături proprii frunzelor: tremurul, căderea, legănarea.

În intersecţie

Corneliu Traian Atanasiu

galbenul toamnei –

la răscruce blocată

toată suflarea

        Două lucruri sînt ilustrate extrem de clar în acest poem: structura alegorică a haiku-ului şi tehnica ghicitorii folosită în acest caz.

Pentru a dezlega şarada şi a găsi un prim mod de abordare a înţelesului este suficient să simţim că trei dintre cuvinte se leagă, într-o primă structură aluzivă, ca în schema din imaginea alăturată.

Răscrucea este deci o intersecţie în care circulaţia s-a întrerupt pentru că semaforul s-a blocat pe galben şi vehiculele nu mai primesc undă verde în nicio direcţie. În această situaţie, toată suflarea (prinsă în ambuteiaj) sînt participanţii la trafic care nu se mai pot mişca pentru că semaforul le interzice accesul în intersecţia pe care n-o mai pot traversa.

Dar alte trei cuvinte, care pot fi văzute în imaginea din stînga, se atrag de data asta în altă combinaţie. Dacă, în contextul circulaţiei rutiere şi al traficului urban, răscrucea era o intersecţie oarecare, ea are acum înţelesul de răspîntie, de cotitură (decisivă), de eveniment crucial în evoluţia vremii şi a destinului. Toată suflarea sînt acum cei care resimt că galbenul toamnei este un simptom paradoxal al desfăşurării lucrurilor: lumina seducătoare, aproape hipnotică, a frunzelor este şi un semn al degradării, al sfîrşitului. Traficul, circulaţia pot fi înţelese acum drept ciclul inexorabil  al anotimpurilor şi al vîrstelor omului. Drept Marea Trecere.

În fine, suflarea  blocată poate fi şi apnee, respiraţie tăiată de priveliştea luminii care irumpe hemoragic din frunzele în care a fost, un an întreg, tezaurizată. De data asta, galbenul nu mai este banala şi neutra culoare de tranziţie între roşu-oprit şi verde-permis, ci un semnal autonom de o incomensurabilă valoare emoţională. Abia acum poate fi vorba de surprinderea unei reacţii şi unei dispoziţii pe măsura spectacolului magnific al toamnei.

Toate cele de trei grupări sugestive de cuvinte se intersectează şi formează o ţesătură complexă, întrepătrunsă şi etajată. Şi aceasta şi pentru că patru dintre cuvinte permit o citire diferită în funcţie de contextul în care sînt folosite: galben, răscruce, suflare, blocată. Doar ambiguitatea textului le permite însă să-şi facă jocul şi să realizeze acest caleidoscop tomnatec.

*

        Încerc să vă dau şi alte două exemple ale lui Eduard Ţară. Primul este unul din poemele lui cele mai cunoscute:

în urma broaştei –

un plescăit în noapte

şi luna… ţăndări

Este evident că modalitatea de compunere a poemului îl provoacă pe cititor să ghicească ce s-a întîmplat. Tot ce se spune sînt doar circumstanţele unei întîmplări al cărei actor este broasca. Într-un fel, efectele unui eveniment care n-a fost, de fapt, observat. Făptaşul nu mai e, a dispărut. Sînt evocate (auditiv) doar plescăitul şi (vizual) ţăndările lunii. Faptul n-a fost observat pentru că e noapte şi pentru că, pînă la contactul cu apa, a fost el însuşi silenţios. Ceea ce se observă (senzorial) este doar ecoul lui în apă. Ca mediu lichid şi ca oglindă virtuală.

        Ce să fie, ce să fie? Ceea ce s-a întîmplat şi nu este numit este saltul, săritura broaştei în apă. Nu este o ghicitoare în sensul obişnuit al trimiterii cititorului pe piste false şi, cred, că majoritatea cititorilor cît de cît dedulciţi la poezie găsesc lesne soluţia. Iar cei care sînt deja iubitori ai haiku-ului recunosc aluzia la poemul lui Bashō.

        Procedeul este desigur ingenios. Ascunde şi refuză numirea evenimentului, obligîndu-l pe cititor la un efort de recompunere a faptului din care nu deţine decît fragmente. În plus, şirul natural broască – plescăit este deturnat deodată spre lună – ţăndări cerînd un efort suplimentar pentru a-l reconstrui pe alt palier: o săritură, o conversie a lichidului în oglindă.

        Al doilea exemplu este în prima parte a poemului şi mai enigmatic:

căutînd ceva

se-adînceşte-n lună –

Fără să cunoaştem partea a doua, de data asta nu ştim nici măcar care este actorul acestui gest cu atît mai enigmatic cu cît cuvîntul ceva nu precizează în niciun fel nici mobilul căutării. Ceva se adînceşte în lună căutînd (alt)ceva. Broasca ne ducea imediat cu gîndul la mediul acvatic. Nimic din cele de mai sus nu ne îndreaptă privirile spre locul unde tot ce este lichid se scurge şi se adună. Şi totuşi Eduard uzează de aceeaşi imagine a lunii oglindită în apă, ultimul vers fiind de fapt dezlegarea ghicitorii:

lebăda neagră

Frumuseţea poemului ţine de contrastul (alb)argintiu-negru şi de imaginea care ne captivează atenţia. Poate şi de maiestatea unui gest nocturn devenit un fel de ritual. Şi de ciudata cufundare (extrem de pragmatică altfel) a lebedei negre în cercul de lumină al lunii.

*

Singurul care mi-a trimis încă două poeme care îi aparţin este tot Eduard. Ambele au fost trimise la concursul HC şi au aceeaşi structură ca cel cu lebăda:

O atingere

după atâta vreme –

vântul de toamnă

Lăsând în urmă

bârfele celorlalte –

o frunză în vânt

actorul întîmplării din primele versuri este deconspirat în ultimul. Sigur, în primul poem, nu este vorba doar de o simplă dezlegare a unei ghicitori, ci, într-un mod subtil atingerea vîntului este mai degrabă o evocare a singurătăţii omului şi o invocare a unei austere îmbărbătări. Iar în al doilea, schimbarea registrului existenţial ne face atenţi la similitudinea dintre ruperea de solidaritatea flecară (a grupului uman) şi moartea frunzei. O moarte resimţită poate ca un ritual de trecere spre o viaţă mai sobră.  

Poemul care urmează aparţine lui Cezar şi l-am găsit eu căutînd altceva:

Câmpul cu orez –
stelele umplu spațiul
dintre răsaduri

Nu este chiar o ghicitoare, dar implică apelul la anumite cunoştinţe pentru a înţelege ce caută stelele între răsaduri. Dacă nu ştii că orezul e răsădit în cîmpul inundat, nu ai cum să vezi apa dintre răsaduri prilej pentru oglindirea stelelor.

        O mare parte dintre haiku-urile bune apelează la această tehnică a expresiei fragmentare care ascunde deliberat ceva ce trebuie convocat de imaginaţia cititorului pentru a întregi scena.

Poemele cîştigătoare

ale etapei din ianurie 2012 cu tema

tehnica ghicitorii

        Poemele clasate primele au fost mai aproape de exigenţa folosirii eficiente a tehnicii ghicitorii.

scârţâit de paşi  –

doar povara tăcută

pe banca de lemn

Lucreţia Horvath

        Cred că este poemul cel mai bun din punctul de vedere al tehnicii ascunderii bine pusă în slujba sensului poemului. Zăpada este evocată prin cîteva tuşe senzoriale: scîrţîtul unor paşi, tăcerea şi grosimea stratului aşezat pe bancă. Trebuie să o ghicim, dar poemul nu se rezumă la această intuire, dincolo de zăpada care acoperă banca ghicim emoţia celui care este împovărat de o amintire la fel de covîrşitoare legată de banca la care revine de cîte ori are ocazia. Poate în amintirea unei dulci poveri din trecut.

pentru o clipă

centrul universului –

primul fulg de nea

Eduard Ţară

        Tehnica ghicitorii, în poemele în care primele versuri nu spun destul pentru a oferi univoc soluţia, este aceea de a se opri acolo unde lasă deschisă o multitudine de aşteptări neconfirmabile pe deplin. Eduard motivează astfel: “Importantă, aici, mi s-a părut tensiunea data de citirea primelor două versuri. Valenţa acestei tehnici asta cred că e. Cât de mult te face să-ţi doreşti să citeşti şi ultimul vers.” Totuşi soluţia este extrem de elegantă, face din primul fulg tăcut un posibil declanşator al big-bangului, identificat cu ninsoarea ce va urma.

se umple încet

şi carul bunicului -

prima zăpadă

Ailoaei Cristina

        Dezlegarea ghicitorii, care lăsa, la fel, deschis un evantai de posibilităţi, este şi aici doar o treaptă în evoluţia sensului poemului. De aici încolo gîndurile gravitează în jurul altor două cuvinte. Bunicul face aluzie la sărăcie şi neputinţă, iar carul la un atelaj învechit şi aproape scos din uz. De data asta gîndul se întoarce la primele versuri cu tristeţe pentru lucrurile care şi-au trăit traiul. Şi pentru bunicul rămas cu sufletul în alte vremuri.

vatra încinsă –

când şuieră la geamuri

nu-l simte nimeni

Tincuţa Horonceanu Bernevic

        Mi se pare că, deşi ghicitoarea este evidentă şi soluţia la fel de vădită şi de univocă - vîntul, contrastul între bucuria vetrei calde şi vitregia vremii de afară nu ajută poemul să decoleaze, să se ridice deasupra bucuriei domestice că avem foc în vatră.

colorînd în alb

chiar şi amintirile -

prima ninsoare

Petru-Ioan Gârda

        Gîndul autorului nu a fost departe de cunoscutul poem al Corneliei Conta: prima zăpadă - / toate murdăriile / acoperite. Chiar şi vrea să spună că ninsoarea contaminează cu puritatea ei pînă şi ceea ce nu poate atinge realmente. Dezlegarea ghicitorii ne întoarce din nou la primele versuri şi la meditaţia asupra albului şi a trecutului. Iată că ninsoarea este un adevărat înălbitor. Fără clor.

        N-ar fi rău ca fiecare să spună cum a gîndit poemul trimis. Mai ales cei care nu s-au clasat în frunte. Se poate învăţa şi din reuşite şi din greşeli. Şi mai ales din încercări.

Spicuiri din discuţii

Dan Norea

Rezultă că structura ghicitorii este:

·        primele două versuri – ghicitoarea

·        ultimul vers – răspunsul

sau, cum reiese din textul precedent (cel cu exemplul tău - frunzele), că tot haikuul constituie o ghicitoare, deci cititorul este provocat sa răspundă si, dacă nu ştie răspunsul, moare „prost”?

Mi e pare o diferentă enormă intre cele două tratări. Explică-mi, te rog, am inteles eu gresit?

Corneliu Traian Atanasiu

Mă bucur că s-au iscat nelămuriri. Şi îmi  spun părerea. Nu dau verdicte.

    Textul lui JR este, dintre fragmentele care vorbesc despre diferitele tehnici, singurul la care ea nu ilustrează şi cu poeme. Cele două exemple sînt ghicitori şi nu haiku-uri. Cel puţin aşa citesc eu textul. Este alături de cel în engleză, verificaţi şi voi. Sper că nu aberez. Ea a spus că ilustrează cu poemele ei, se poate să nu fi avut poeme scrise în această tehnică şi, cum a declarat (aveţi linkul către întregul text), n-a vrut să rişte cu poemele altor autori (poate prea sensibili la ideea odioasă a  tehnicilor).

Şi ceea ce a cerut revista PLOC a fost confuz: transformarea unei ghicitori într-un haiku. Ceva la limita ilegitimităţii. Şi poemele rezultate nu cred că sînt haiku-uri.

Părerea mea este că tehnica ghicitorii nu obligă la a da vreo dezlegare a ei în haiku. Haiku-ul este altceva decît o ghicitoare.

Haiku-urile în care versul al treilea este răspunsul  sînt, din punctul de vedere al tehnicii ghicitorii, mai slabe decît cele în care dezlegarea rămîne în seama cititorului. Adică nu se spune explicit despre ce e vorba.

Ca s-o spun limpede, există trei poeme care n-o fac, cel al lui Eduard, unde nu se spune cuvîntul salt, săritură şi cele ale mele unde nu se spune cuvîntul frunză sau semafor (cel la care am dat dor linkul pe agonia).

Tehnica ghicitorii este mai consistentă în aceste cazuri. Nu cred că cititorul moare "prost", tehnica este folosită cu suficiente apropouri ca cititorul să înţeleagă, nu este unul criptic. Face doar complice cu ochiul.

Dan Norea

Cred că pot fi imaginate ghicitori cu răspunsul încorporat (in versul 3), care să respecte regula celor două planuri. Asta presupune ca primele două versuri să aibă pistă falsă, iar răspunsul să fie unul de tip surpriză. Si cred că mai ales la asemenea ghicitori se referă materialul semnat de Jane Reichold – haikuuri cu structură de ghicitori.

Maria Tirenescu

Scuturând neaua

de pe crengile mărului –

pisoiul negru

sau

Scuturând neaua

de pe crengile de măr –

pisoiul negru

Aici e un haiku, scris  initial corect gramatical, respectand 5-7-7 silabe, in al doilea caz. Asa am crezut ca trebuie: primele versuri sa dea de gandit, iar in ultimul vers sa apara rezolvarea. Nu a fost apreciat, nu e nicio problema.

La Ploc! nu am scris, din moment ce nu mi-e clar in limba romana ce trebuie sa fac. O ghicitoare, dupa mine, si dupa mine, nu e haiku. Poate avem alt mod de a intelege notiunea de haiku.

Corneliu Traian Atanasiu

În forma în care l-ai scris, ca şi ghicitoarea cu răspunsul după ea, are structura unei identităţi, A=A, şi nu a două imagini diferite, A ≠A. Cezura este doar mimată, din moment ce confirmă aşteptările cititorului: pisoiul este agentul care provoacă scuturarea zăpezii. Există un fel de continuitate a poveştii. A fost doar inversată topica propoziţiei, punînd subiectul la sfîrşit.

Tensiunea e minimă. Chiar dacă există un contrast între neaua albă şi pisoiul negru, el este mai curînd unul decorativ. Nu se conturează un plan alegoric. Sensul se stinge în prezenţa pitorească a celor două imagini.

Din cauza asta cred că ghicitoarea care deconspiră răspunsul în final este ca un fel de definiţie voalată. Ruşinată.

Dan Norea

Pot spune că la ghicitori mă pricep oarecum, ca si Nelu Garda, de altfel. Ce reprosez eu ghicitorii Mariei:  o ghicitoare bună trebuie să aibă răspunsul unic. Aici, neaua poate fi scuturată de vânt, de un stol de păsări sau de o pisică albă. Pisoiul negru nu este răspuns unic.

Eduard Ţară

Merita sa experimentam, asta macar pentru a invata ceva nou si de a face alegeri ale formei de exprimare in haiku. Pana una-alta, importanta e practica. Teoria poate fi, uneori, prea agasanta daca o bagi in seama prea mult. Si, uneori, o plafonare a creativitatii, daca incerci sa te imprietenesti prea mult cu ea si sa nu-i iesi din cuvant. De pilda, ani buni aveam in minte regula 5-7-5 si nu scriam ceva semnificativ. Insa cand mi-am deplasat centrul atentiei de pe aceasta regula pe ideea poemului, 5-7-5 s-a putut retusa mult, mult mai usor, aproape de la sine.

Articolul lui Jane R. contine repere, o incercare de a sistematiza niste modalitati de a compune un haiku. Dar inovatiile sau interpretarile personale nu cred ca sunt excluse. Din acest motiv, nu sunt ingrijorat absolut deloc daca am inteles sau nu tehnica, daca va fi sau nu un poem votat de ceilalti. Important este sa incerc, asa cum pricep.

Pentru acesta luna, am scris o pseudo-ghicitoare. Raspunsul in ultimul vers. Vreau sa subliniez insa ca nu e unicul, din acest motiv nu e o ghicitoare veritabila. Foarte bine puteam alege orice alt kigo, facandu-l, pe rand, poem de primavara, vara sau toamna. Importanta, aici, mi s-a parut tensiunea data de citirea primelor doua versuri. Valenta acestei tehnici asta cred ca e. Cat de mult te face sa-ti doresti sa citesti si ultimul vers. Dar, intr-adevar, e mai slaba aceasta modalitate de exprimare, decat cea in care raspunsul nu e prezent in poem, asa cum s-a scris in

nu mai tremură –

cad legănat tămîind

străvechiul gorgan

care mi se pare exceptional. Si asta, indiferent de tehnica in care a fost realizat.